România literară nr. 26 din 3 iulie 2002

Petru Cimpoesu:

Băi, fiti postmoderni, altfel nu ne primeste în NATO!

    La începutul lui aprilie 2002, primul- ministru al României a făcut o nouă vizită la Bruxelles, unde a discutat cu înalte oficialităti ale Aliantei Nord-Atlantice despre sansele României de a fi acceptată în NATO. Existau semnale clare că aceste sanse crescuseră. Germania îsi declarase în mod public intentia de a sprijini candidatura României, după ce Franta, Italia, Grecia si Turcia îi sustinuseră si ele cauza cu multă convingere, dar fără nici un rezultat. Reticentele Marii Britanii, dacă mai existau, se exprimau în surdină, iar americanii, după atentatul din 11 septembrie, păreau dispusi să uite că la Bucuresti puterea politică încă apartinea fostilor comunisti, în complicitate cu fostii securisti - ce-i drept, acum si unii si ceilalti, promotori ai economiei de piată. în urmă cu vreo sase ani, actualul prim-ministru jucase tenis cu tatăl actualului presedinte american, pe banii omului de afaceri Sever Muresan, între timp condamnat pentru delapidarea frauduloasă a Băncii Dacia Felix, dar eliberat în scurtă vreme din motive de sănătate, iar în urmă cu doar sase luni, Adrian Năstase se întîlnise întîmplător cu Bush jr. pe unul din culoarele Casei Albe si avuseseră o scurtă discutie cît se poate de amicală, desi neprevăzută în protocol. La fel si nevestele celor doi.
    Oficialii NATO priveau acum cu oarecare îngăduintă neputinta autoritătilor de la Bucuresti, de a se alinia întrutotul exigentelor occidentale. Chiar dacă în planul măsurilor concrete de reformă economică si administrativă nu se făcuse mare lucru, în ceea ce priveste proiectele si angajamentele, guvernul român obtinuse cîteva succese notabile. încă nu se reusise privatizarea colosilor industriali, dar nici homosexualii nu mai erau persecutati. Justitia actiona mai degrabă la comandă politică, zguduită la intervale regulate de noi scandaluri de coruptie, în schimb sondajele de opinie demonstrau că nouăzeci la sută din populatia care cu numai cîtiva ani în urmă condamnase bombardamentele NATO din Serbia aproba acum (ca si atunci, de altfel) intrarea în NATO. Expresia favorită a presei de la Bucuresti era: extindere lărgită, ceea ce însemna includerea pe listă a României si Bulgariei. Vizita primului-ministru Năstase la Bruxelles avea, asadar, toate premisele unui succes. Si chiar ar fi fost un succes, dacă în cursul receptiei oficiale de la sfîrsitul negocierilor n-ar fi apărut o problemă aparent neînsemnată. La drept vorbind, neglijabilă în raport cu toate celelalte. Totusi, o problemă. Merită să vorbim despre ea, fiindcă va fi vorba de o problemă culturală. în cartea sa despre ciocnirea civilizatiilor, Samuel P. Huntington arată că tocmai acest gen de probleme provoacă cele mai mari dureri de cap oamenilor politici occidentali.
    La un moment dat, sotia unui diplomat francez, ea însăsi scriitoare, s-a apropiat cu paharul de sampanie de primul-ministru român pentru a-l întreba dacă este interesat de artă, iar dînsul i-a confirmat surîzînd binevoitor si ironic. Era un mare colectionar de tablouri si iubitor de literatură. în plus, scrisese si cîteva cărti, sau avea de gînd să le scrie. Atunci, doamna Susanne, asa o chema pe sotia diplomatului, se interesă, privindu-l răutăcios printre gene, dacă scriitorii români s-au racordat, si în ce măsură, la tendintele actuale din literatura europeană - si aici pronuntă un cuvînt oarecum neasteptat: Postmodernism. Nu uită să precizeze insinuant că scriitorii unguri sunt cu totii postmoderni. Adrian Năstase îsi drese vocea, înclină elegant din cap, după care se întoarse către costumul de culoare crem al ministrului integrării euro-atlantice, Hildegard Puwak. Pe chipul amîndurora se citea o mare nedumerire.
    - Da, da, bineînteles, s-au racordat în proportie de peste nouăzeci la sută! se grăbi să răspundă primul-ministru român, totusi cu o usoară întîrziere care nu-i scăpă interlocutoarei sale.
    Cu totul întîmplător - desi deloc întîmplător, cum vom vedea îndată - doamna Susanne era de origine rusă. Numele ei adevărat, Svetlana, se afla însă bine ascuns în arhivele KGB-ului, organizatie care între timp dobîndise, de asemenea, un nume nou. După cum se stie, Rusia a fost dintotdeauna împotriva extinderii NATO spre Est. Cunoscînd acum toate aceste detalii, ne putem imagina cu usurintă ce a urmat. în mai putin de jumătate de oră, sansele României de a intra în NATO se reduseseră drastic. La sfîrsitul receptiei, deveniseră practic nule. Motivul principal fiind că diplomatia occidentală întelesese în sfîrsit tristul adevăr: în realitate, intelighentia românească este, în majoritatea ei, împotriva Postmodernismului. Deci, împotriva Occidentului.
    Numărul din luna aprilie 2002 al revistei Fracturi, care apare la Bucuresti, editată de Corporatia Iubirii Subterane, a publicat un articol-avertisment semnat de Vera Teofil si intitulat "Clauza postmodernă". Autorul, sau poate autoarea, dezvăluia în premieră că primul-ministru Năstase promisese oficialilor NATO că, cel mai tîrziu pînă la data summit-ului de la Praga, toti scriitorii români vor deveni postmoderni. Urmare a recomandării Consiliului Suprem de Apărare a Tării (CSAT), prima măsură luată de guvern a fost înfiintarea, printr-o ordonantă de urgentă, a Agentiei Nationale pentru Postmodernism (A.N.P). Trebuia ca, în cel mai scurt timp, Agentia să întocmească o evidentă a tuturor scriitorilor postmoderni si a celor care nu sunt încă postmoderni, dar si-au exprimat dorinta de a deveni asa ceva, pe care o va înainta Parlamentului spre validare - dar asta era o simplă formalitate. în acest scop, Agentia va deschide un ghiseu de relatii cu publicul si va elibera legitimatii de postmodern scriitorilor si celorlalti intelectuali care doresc intrarea României în NATO; de asemenea, Agentia va elabora regulile de political correctness adaptate la conditiile concrete ale României. într-un APEL CĂTRE CONSTIINTE, scriitorii erau îndemnati să nu rateze marea sansă care i se oferă României, de a fi primită în clubul select al democratiilor avansate.
    Să lăsăm deoparte neîntelegerile care au dezbinat dintotdeauna breasla noastră si să ne aducem contributia la construirea unei societăti postmoderne multicultural dezvoltate. într-o atmosferă de unanimă corectitudine politică, să gîndim si să scriem cărti de înaltă valoare artistică, în cel mai autentic spirit postmodern. Numai asa vom putea contribui la ridicarea societătii noastre pe înaltele culmi de civilizatie si progres pe care înaintasii nostri s-au ridicat înaintea multor popoare din Europa, fără însă a li se recunoaste acest merit, se mai spunea în Apel.
    Articolul din revista Fracturi apăruse cu putină vreme înaintea Pastelui ortodox, care cădea la începutul lunii mai. Din această cauză, poetul Victor Rosu, conducătorul cenaclului băcăuan Avangarda XXI, nu a putut pleca imediat la Bucuresti. Era un om cu frica lui Dumnezeu, nu lipsea de la nici o liturghie duminicală, darmite de la cea mai importantă sărbătoare de peste an a dreptmăritorilor crestini! Nu e poate lipsit de importantă nici amănuntul că citise cu vie curiozitate cartea lui Mircea Cărtărescu despre Postmodernismul românesc, care nu-i plăcuse, deoarece de el nu amintea nicăieri.
    Dar în dimineata zilei de 7 mai 2002, cu putin după ora opt si jumătate, Victor cobora din trenul care-l adusese în Gara de Nord, hotărît să-si facă datoria fată de viitorul Patriei. Astăzi, a fi patriot pare ceva oarecum penibil, dacă nu ai măcar un Opel Vectra la mîna a doua. Sloganul avîntat al anilor '90: Nu ne vindem tara! - e o amintire aproape înduiosătoare. Au rămas patrioti numai pensionarii, femeile divortate si fără serviciu, poate si cîtiva lideri sindicali care se opun privatizării. Totusi, cu jumătate de oră înaintea deschiderii, la ghiseul Agentiei Nationale pentru Postmodernism se făcuse o coadă de cel putin cincizeci de persoane, majoritatea oameni în vîrstă. Sperau oare că, în acest fel, li s-ar mări pensia? Tot ce e posibil. Printre ei, Victor recunoscu si cîteva fosile realist-socialiste, ale căror fotografii îi zîmbiseră cîndva din manualul de literatură la liceu. Dar erau si destui scriitori protocronisti, fosti sefi pe la diferite reviste si ziare, unii dintre ei încă în activitate. Din generatia '80, nu venise deocamdată decît un poet textualist din Botosani, altădată abonatul postei redactiei la mai toate revistele literare, un tip cu o barbă deasă si o frunte de ins nervos, care se trăsese mai deoparte si fuma cu înversunare niste tigări ieftine, în spiritul frondei care i-a caracterizat dintotdeauna pe optzecisti. Victor însusi se considera poet nouăzecist, fusese chiar inclus în dictionarul Romanian Writers of the '80s and '90s, desi după ce-l dăduseră afară de la ziar, la el în Bacău, lucrul ăsta nu mai interesa pe nimeni. La un moment dat, în capătul holului zări chelia inconfundabilă a poetului Cassian Maria Spiridon, redactorul-sef al Convorbirilor literare (dat naibii Cassian ăsta, domnule, nu ratează nici o ocazie!). însemna că iesenii ajunseseră si ei, chiar dacă un pic mai tîrziu.
    După jumătate de oră de asteptare, multimea deveni oarecum nelinistită. între timp, coada se lungise pe tot holul, pînă aproape de usa de la intrarea în clădire. Mirosul întepător al cloraminei, cu care fusese dezinfectată pardoseala de mozaic, amintea cumva de atmosfera sumbră dintr-un spital judetean. Persoane cu dosare sub brat, sau fluturînd hîrtii cu antetul Agentiei, treceau preocupate într-o directie si în alta, dar nimeni nu îndrăznea deocamdată să le întrebe ceva. Ba, dimpotrivă, la un moment dat, una din aceste persoane, o tînără slabă, cu buzele subtiri si care purta niste ochelari cu rame mici, se opri pe la jumătatea rîndului si întrebă, cu un surîs crispat, lăsînd să i se vadă dintii usor încălecati, dar fără să se adreseze cuiva anume:
    - Dumneavoastră ce asteptati aici?
    Era probabil o sefă. Tonul precis al întrebării indica exersarea unor functii de autoritate.
    - Păi... - cei din grupul chestionat se uitară timid unii la altii, fiecare asteptînd să vorbească altcineva din preajma sa. Alti cîtiva se apropiară, ca să audă mai bine despre ce e vorba.
    în cele din urmă, îi răspunse, cu vocea tremurînd usor indignată, o doamnă de vreo saizeci de ani, al cărei principal atu era că, în tinerete, fusese una din amantele lui Nichita Stănescu, poet iubit cu fanatism mai ales de femei si de veleitari.
    - Domnisoară, să vă explic. Noi am fost convocati aici pentru a semna adeziunile la Postmodernism si pentru intrarea României în NATO. Asteptăm în picioare de mai bine de o oră, dar văd că nimeni nu ne acordă nici o atentie. Păi, se poate? Măcar niste scaune să fi pus. Acum cîteva minute, un domn în vîrstă a lesinat! anuntă ea în final, ridicînd dramatic vocea.
    - Nu aici trebuia să stati, explică tînăra cu ochelari. Urcati la etaj si asteptati în sala de sedinte.
    După ce le oferi aceste explicatii, se întoarse din drum, probabil pentru a da un telefon.
    Multimea se îndreptă în liniste, pe scări, spre sala de la etaj. Normal ar fi fost să se respecte ordinea în care veniseră, dar cîtiva mai îndrăzneti se grăbiră si o luară înainte, pentru a prinde locuri pe scaunele din fată; sperau poate, cu această ocazie, să fie dati la televizor. Spre dezamăgirea lor, însă, mai mult de jumătate din scaune erau deja ocupate. Se vede că unii avuseseră acces pe intrarea din spate si ajunseseră mai devreme, probabil făceau parte din Asociatia Scriitorilor Profesionisti (ASPRO).
    Victor intră în vorbă cu un prozator avangardist din Vaslui, care lucra de mai multi ani la un roman despre o usă. Uitase cum îl cheamă.
    - Se alege vreun comitet, ceva? îl întrebă.
    - Si dacă s-ar alege, ce crezi? Ar iesi tot fostii securisti... Comisia a fost oricum numită de guvern. Totul e un rahat.
    îsi scutură energic pletele negre, bogate si le aruncă apoi peste umeri, adunîndu-le cu ambele mîini într-o coamă provizorie. Voia să lase impresia că nu-l interesează deloc ce se întîmplă. Dar atunci, de ce mai venise?
    - Dacă nu sunt respectate principiile democratice, eu unul mă retrag, se lăudă Victor.
    - Ai completat chestionarul?
    Abia atunci Victor întelese de ce se tot perindau unii prin fata mesei prezidiului, unde un tip cu fata rotundă, marcată de un surîs persistent ca o grimasă, oferea fiecăruia cîte un formular. Apoi se asezau pe scaune si citeau disciplinati cele scrise acolo. Din cînd în cînd, completau răspunsul la cîte o rubrică. în alt colt al sălii, la o masă mai mică, se decontau biletele de tren. Se apropie să ia si el o foaie, după care căută din priviri un scaun liber, unde să stea si să o completeze; constată, cu acest prilej, că numărul participantilor era mai mare decît numărul locurilor pe scaune. Noroc că, după ce depuneau formularele completate, unii ieseau pe hol, să fumeze, si astfel se mai ivea cîte un loc liber. Atmosfera devenise orisicît mai relaxată, ce fusese mai greu trecuse.
    Chestionarul fusese conceput după metoda americană. Pe lîngă întrebări obisnuite (nume, prenume, pseudonim, data nasterii, adresa, locul de muncă actual, locuri de muncă avute anterior etc.) erau si cîteva mai ciudate:
    Sunteti vegetarian?........ Da/Nu
    Aveti cîine, pisică sau alte animale de casă? .......... Da/Nu
    Aveti succes la femei (bărbati)? ............ Da/Nu
    L-ati întîlnit vreodată pe filosoful Constantin Noica?........ Da/Nu
    Ati suferit de una din următoarele boli în copilărie: oreion, scarlatină, pojar, rujeolă? ........ Da/Nu.
    Cum apreciati organizarea actiunii noastre? ...........................
    Ce observatii aveti de făcut? ......................................................
    Cum ati dori să fie organizate viitoarele actiuni de acest gen?
    în sfîrsit, trebuiau indicate revistele la care autorul colaborase, titlurile cărtilor publicate si, eventual, premiile obtinute. Aici, Victor nu avea prea multe de scris. Terminînd de completat chestionarul, îl depuse într-o cutie mare de plastic transparent, asemănătoare celor folosite la tragerea la sorti a scrisorilor cîstigătoare în emisiunile TV. După aceea, se grăbi să-si deconteze biletul. Acum îi părea rău că nu venise cu clasa întîi; sau măcar să fi făcut rost de un bilet la clasa întîi de la cineva căruia nu-i mai trebuia - ar fi cîstigat diferenta, ar fi putut astepta ora de eliberare a legitimatiilor la restaurantul de la Muzeul Literaturii. Asa, trebuia să se multumească cu pachetelul de acasă, adăugîndu-i ca desert o sticlă de coca-cola. După ce terminase de împărtit formularele si cînd numărul celor care încă nu le depuseseră completate se reduse suficient, tipul de la prezidiu se ridică în picioare si anuntă:
    - Vă rog, insist, luati loc. Cei de pe hol sunt rugati să intre în sală. Vă rog, putină liniste. Domnul presedinte al comisiei de evaluare doreste să vă spună cîteva cuvinte.
     Acesta era nici mai mult nici mai putin decît binecunoscutul critic Dan Lefterian care întrebuintase printre primii, încă din anii '80, conceptul de postmodernism în dezbaterile teoretice de la noi si-l explicase atît de clar, încît numai răuvoitorii si tîmpitii nu l-ar fi înteles. Iată că, în cele din urmă, fusese răsplătit cum se cuvine, primise o functie importantă în administratie. Răuvoitorii si tîmpitii sustineau însă că un rol decisiv în obtinerea functiei îl avusese unul din părintii săi, fost aparatcik al partidului comunist. Jumătate de oră mai tîrziu, în timp ce astepta rezultatele evaluării la una din mesele de pe terasa Casei Scriitorilor, Victor avea să mai afle că Agentia primise bani dintr-un fond al Uniunii Europene, pentru editarea unei reviste, al cărei redactor-sef va fi tot Lefterian, "A naibii, ce se mai descurcă postmodernistii ăstia, domnule!..."
    Deocamdată, pe o usă laterală, mascată pînă atunci de lambriul înalt, apăru un tip de statură mijlocie, îmbrăcat lejer în niste blugi marca Levi-Strauss si cu o cămasă în carouri care-i da un aer tineresc, desi începutul de chelie îi trăda întrucîtva vîrsta reală - în jur de cincizeci de ani. El era, Victor îl mai întîlnise în urmă cu cincisprezece ani, într-o tabără de literatură a UTC-ului. Elegant, sprinten si cu un ten de om bine hrănit, presedintele comisiei îsi infipse ambele mîini în masa prezidiului, surîzînd perseverent timp de exact două minute (surîsul acela răbdător, cam antipatic, părea să fie un consemn printre functionarii Agentiei) si asteptînd ca rumoarea din sală să mai scadă. Chipul lui exprima intentia de a spune lucruri importante. în cele din urmă, se făcu liniste si putu să vorbească.
    - Dragi colegi, vă multumesc pentru participare. Rezultatele evaluării vor fi cunoscute în cel mai scurt timp. Lucrăm repede, pe calculator. Legitimatiile si insignele de scriitor postmodern se vor elibera după ora cincisprezece, la ghiseul de la parter. Pînă atunci, puteti merge să luati masa...
    Undeva era o greseală. Altfel nu se putea explica. îsi dăduse seama că are să se întîmple asta încă de cînd plecase de la restaurant. Fiindcă îsi uitase tigările pe masă si s-a întors după ele. Numai că, între timp, cineva i le sterpelise. în acel moment, Victor presimti că-i va merge rău. Iar presimtirea i se împlini mai devreme decît se astepta. Mai fusese si discutia aceea destul de aiurea cu Bălăceanu, despre relatia dintre secrete, interdictii si privilegii, dar trebuise s-o suporte, fiindcă Bălăceanu plătea berea. Venise la masa lor si Iovan, deja beat, care se declara împotriva postmodernismului, împotriva NATO si împotriva Uniunii Europene.
    Faci parte din cei zece la sută, observă malitios Victor.
    - Fac parte din cei unu la milion! proclamă Iovan rotind mîna cu tigara pe deasupra mesei si scuturînd cu această ocazie scrumul peste pantalonii lui Victor.
    - Eu sunt un postmodernist de dreapta! proclamă Victor, sperînd să-i impresioneze.
    - Postmodernismul e deja un concept perimat, nu mai explică nimic, zise Bălăceanu.
    - Da, dar Lefterian a promis că Agentia va acorda un premiu anual si burse în străinătate...
    - Pe care le vor primi tot ăia de acolo, cu nevestele lor, completă Iovan.
    - Vezi, reveni Bălăceanu, ne întoarcem de unde am plecat. Privilegiile au întotdeauna în spate un sistem de gestionare a interdictiilor. Sensul oricărei interdictii este de a crea privilegii, iar primul dintre privilegii este chiar privilegiul de a interzice - adică de a porunci. Interdictia de a fura se întemeiază pe posibilitatea de a o face, care devine privilegiul legitim al celor ce au instituit-o. Situatia este asemănătoare cu a secretului. Un anumit lucru e secret nu pentru că nimeni n-ar trebui să-l stie, ci pentru a-l sti numai cîtiva, care să profite de el. Eu cred că rolul Agentiei Nationale pentru Postmodernism este tocmai acela de a gestiona niste secrete.
    - Ce secrete? întrebă naiv Victor.
    - Păi, de unde să le stiu, dacă-s secrete? De exemplu, secretul care conditionează cronici favorabile în anumite reviste.
    - Poate că Agentia gestionează direct interdictii, fu de părere Iovan. Uneori, interdictia poate fi enuntată sub forma unui îndemn care devine pe nesimtite imperativ: fiti asa, deci nu fiti altfel!
    - Mi se pare normal ca atunci cînd vrei să intri într-un grup, să ti se spună: vrei să fii cu noi, fii ca noi, rationă Victor. Nimeni nu-i obligă pe români să fie într-un anumit fel, decît dacă vor să intre în NATO.
    - Mi se fîlfîie de NATO... De fapt, de ce vrei tu să intrăm în NATO? Ca să se plimbe toată ziua Iliescu si Năstase cu securistii după ei, la Bruxelles si înapoi?
    Ostilitatea lui Iovan se datora precis faptului că ultimul lui roman trecuse aproape neobservat de critică. La Bălăceanu, era vorba mai curînd de complexul provincialului, un fel de orgoliu autist, care nu-l împiedicase totusi să urce în tren si să vină tocmai de la Cluj pentru a completa chestionarul. Chiar dacă sustinea că răspunsese anapoda la toate întrebările, anume ca să le încurce socotelile acelora. Victor, la rîndul lui, spera că va putea arăta legitimatia de scriitor postmodern imbecililor care-l dăduseră afară de la ziarul Desteptarea, din Bacău, obtinînd astfel un ascendent moral asupra lor.
    Numai că... apăruse o problemă! Asa îi spuse blonda cu coc de la ghiseu. Mai întîi, îl căutase în tabel si nu-l găsise. Apoi oftă si se întinse pe diagonala mesei după o altă hîrtie. Si-o aduse aproape, citi, confirmă din cap: da, era o problemă. Lui nu i se făcuse legitimatia. Victor trebuia să meargă la Secretariat, pentru a da cîteva informatii suplimentare. Bineînteles, îi spuse asta surîzînd amabil, dar Victor deslusi în surîsul ei persistent ceva compătimitor si poate chiar un pic de dispret.
    - Trebuie să fie o greseală, îl încurajă ea. Mergeti la etaj, camera zece, a treia usă pe stînga.
    Acolo era Secretariatul. Acolo se rezolvau exceptiile, iar el era probabil o exceptie. Poate îi confundaseră numele cu ale vreunui fost turnător la Securitate. Dar nu era nici o confuzie. îl primi îndată chiar presedintele comisiei, care îi spuse pe numele mic si îsi aminti că se cunoscuseră într-o tabără de literatură. Erau alte vremuri. Trecuseră multi ani de atunci, totusi îsi amintea!
    - Da, am luat si un premiu..., spuse Victor cu modestie, usor jenat de situatie, fiindcă nu se hotărîse dacă să-i vorbească presedintelui cu tu sau cu dumneavoastră.
    - Stiu, stiu, răspunse Lefterian oarecum grăbit. Tocmai de aceea am dorit să stăm putin de vorbă... Apoi luă de pe birou formularul completat de Victor, se prefăcu că citeste ceva acolo. Dumneata scrii aici că ai primit un premiu la Festivalul National Cîntarea României...
    - Mă rog, asa scrie pe diplomă, explică Victor. E semnată chiar de dumneavoastră, erati presedintele juriului.
    - Iartă-mă, dar nu te înteleg! Nu contează ce scrie pe diplomă, nu contează cine a semnat-o. Contează că în chestionarul nostru ai scris cuvintele Cîntarea României.
    - Păi, tabăra fusese organizată de Uniunea Tineretului Comunist, în cadrul Festivalului Cîntarea României, se apără Victor. Dar poezia mea nu avea nici o legătură cu partidul, nu-l lăuda pe Ceausescu. Era o poezie de dragoste...
    - Cu un titlu incorect politic si care nu mai e, oricum, de actualitate, îl întrerupse Lefterian.
    - Dacă e necesar, l-as putea schimba.
    - Domnule... Rosu, să fim seriosi! Crezi că asta ar fi suficient? Crezi că poti deveni scriitor postmodern după ce ai obtinut un premiu la Cîntarea României?
    - Cred că da, răspunse Victor după un moment de reflectie, gîndindu-se la realist-socialisti, protocronisti, textualisti si toti ceilalti care obtinuseră fără probleme legitimatiile si insignele de scriitori postmoderni.
    - Eu cred că nu, replică ferm Lefterian. în orice caz, premiul ăla nu trebuia amintit în acest context.
    - Dar ceilalti care..., îngăimă Victor.
    - Aceia s-au rupt de trecut! Asta e diferenta. Dumneata nu te-ai rupt de trecut, dumneata esti un nostalgic. Iată dovada! - si-i flutură pe dinainte formularul chestionarului.
    - Nu înteleg cu ce vă deranjează asta. Vreti să tai referirea la premiu? O tai.
    - Mă tem că e prea tîrziu, datele au fost deja introduse în computer. Altceva am vrut să spun: această referire nu trebuia făcută!
    Cînd Victor iesi din nou în stradă, toate birourile Agentiei erau închise. Pe coridoare nu se întîlni cu nimeni. Constată cu uimire că între timp plouase. Era o după-amiază de la începutul lunii mai - caldă, aparent prietenoasă, de o frumusete consolatoare, ca a femeilor de cazinou. I se păru că trecuse mult timp, ceva de ordinul anilor, din clipa cînd intrase acolo, pentru a-si primi legitimatia. Poate din cauza ploii, care venise pe furis si tot astfel plecase, lăsînd în urmă lucrurile învelite într-o altă lumină. Amintirea unor întîmplări recente părea si ea atinsă de ecoul unui alt timp, la care se raporta dintr-un prezent cu hotare încă nesigure. îsi revenea încet, ca dintr-un vis straniu, nu neapărat un cosmar, dar ceva care lăsase în suflet o alarmă difuză, mai bine zis, amprenta difuză a unei vinovătii.
    îsi repetă, mai mult pentru a se justifica fată de sine, că în definitiv el avusese cele mai bune intentii. Dorea din toată inima ca România să devină membră a NATO. Se trezise cu noaptea în cap si, pentru a fi sigur că va ajunge la timp, plecase din Bacău cu rapidul de patru si un sfert. în zori, cînd ferestrele de la blocuri erau încă întunecate, iar pe străzi nu întîlneai decît echipele de la salubritate, alcătuite mai ales din femei care învîrteau orbecăind măturoaie făcute din nuiele, cu niste cozi gigantice. "Eu am vrut să fac să fie bine, dar nu s-a putut."Cuvintele lui Lefterian aveau însă mai multă pregnantă. îi vorbise despre political correctness. Apoi îi demonstrase metodic că postmodernismul bine organizat, pe linie guvernamentală, este nu doar posibil, ci chiar necesar. în general, el vedea mai bine cum stau lucrurile, avea ceea ce se cheamă o perspectivă superioară asupra lor. Iar cînd îl anuntase că nu-i va putea elibera legitimatie de scriitor postmodern, părea sincer dezamăgit de această veste. Bine, măcar, că nu se certaseră. Discutia fusese civilizată, nu ridicase nici unul tonul.
    - Chiar dacă am forta acum lucrurile, există riscul să nu fii validat în Parlament. îmi pare sincer rău, îi spusese Lefterian la despărtire.
    Dar expresia fetei arăta că putin îi pasă. Cu sau fără asa-zisul poet Victor Rosu, din Bacău, procentul de scriitori postmoderni asigura oricum locul României în Europa si integrarea ei în NATO. Si, de fapt, poate că tocmai asta era cauza mai profundă a tristetii lui Victor.