România literară nr. 7 din 20 februarie 2002

Comentarii critice:

Salul, pălăria de paie, pasărea cu penaj colorat

În zorii zilei, abia trezit din somn, încă buimac, locatarul observă că peste patul său se apleacă un individ necunoscut, care a pătruns prin efractie în apartament. Voind să protesteze, zăreste în odaia vecină o altă persoană care îi barează trecerea si îi declară că trebuie să se supună comenzilor fără murmure deoarece e arestat. În mod ciudat, însă, cei doi intrusi, siguri pe ei, nu poartă uniformă de politisti si nici nu se grăbesc să-l transporte într-o celulă a unei închisori. Cu o perchezitie si o punere sub pază la domiciliu începe romanul celebru Procesul de Franz Kafka. Si episoadele următoare se petrec în aceiasi parametri de jonctiune a realului cu imaginarul, într-un tesut de nedesfăcut. Înstiintat că va fi judecat, eroul angajează după pertractări sinuoase un avocat, primeste convocarea în fata unui tribunal, care însă nu e cel stiut, oficial, ci revendică pentru desfăsurare întruniri semiclandestine în subterane. Fără ca vina sa, ce pare gravă, să fie definită, el e dator, ca să se poată apăra, să-si bată capul singur pentru a stabili ce i se impută. Evenimentele se precipită, tonul naratiunii reflectă accentuarea dramatismului, cercul se strînge implacabil. În derularea epică frontiera nu e voit transantă, descriptia diurnă, extrem de palpabilă si captivantă implică mereu si o dîră de fantastic, insinuat firesc. Ridicarea spre fabulatia alegorică a fost tratată în roman cu precizia detaliului concret, ca si cum ar fi o parte a verosimilului.
O anume îndoială asupra cadrului a fost întretinută din start, căci s-ar putea presupune că si desteptarea în dimineata respectivă si intrarea abruptă în cosmarul procesului ce a urmat, cu nimic prevăzut anterior, reprezintă poate o iluzie, provenită din confuzia factorului receptor. Nu e exclusă eventualitatea că Josef K. se află mai departe sub imperiul reveriei si visează doar că a visat. Pe o ambiguitate a privirii se sprijină actiunea: pe de o parte, cadenta întîmplărilor dă la iveală raporturi de înlăntuire încordată, înfătisate însă ca plauzibile, de necontestat, iar pe de altă parte, totul poate fi si o halucinatie ce premerge sculatului din pat. O ipoteză ar fi, deci, că eroul, cu ochii întredeschisi, cu pleoapele căzute, nu a iesit în întregime din transa atipirii.

Înainte si după somn

    Cînd i s-a decernat recent premiul Adorno la Frankfurt (22.09.2001), renumitul filosof si estetician francez Jacques Derrida s-a referit într-un discurs tocmai la ipostaza greu de delimitat între starea de adormire si cea de veghe. Analizînd cîteva texte literare, pornind de la un instantaneu dintr-un alt roman a lui Kafka, America, el s-a întrebat care ar fi pentru cineva deosebirea dintre actul de a visa" si cel de a crede că visează". Transferîndu-se fantasma din somn într-un alt limbaj, al logicii comune, rational, se elimină totodată si ceea ce scapă amintirii la trezie. Cel ce povesteste si reconstituie visul nu poate recompune toate fazele lui si nici nu poate ocoli cenzura exercitată de sentinelele constiintei (teoria refulării). Ar fi în stare un obervator să supună examenului obiectiv fluxul de imagini depănate pe ecranul său interior cînd doarme, dacă înainte nu s-ar smulge din succesiunea aparent haotică, adică ar întrerupe vraja visului abia trăit? Derrida sustine că la această interogatie un filosof ar răspunde cu un Nu!" hotărît, ar nega că se poate dezlega taina prădat de uneltele explicatiei discursive. În schimb, un scriitor n-ar tăgădui atît de ferm, ar fi înclinat să zică: Poate!", Parcă!" sau Cîteodată da!" Cu ce temei? El beneficiază de roadele unei experiente, poate mentine uneori o actiune si în ramele închipuirii din vis, renuntînd la prozaica desteptare. Derrida insistă asupra regretului celui sustras plăcerii de a vagabonda în mirific si imprevizibil, el revine adesea pe pămînt cu sentimentul că pierde ceva irecuperabil, că e păgubit, că nu poate fi consolat, că a stricat, catapultat din legănarea adormirii, o armonie, frumusetea unui decor.
    Utilizez ca un preambul la articolul de fată reflectiile esteticianului francez, la care voi apela si mai tîrziu în demonstratie. Ele mă ajută să mă orientez în ceea ce am de gînd să întreprind, si anume să scot în evidentă curente fecunde din proza românească modernă, care combină minutia pînă la acribie a reproducerii realului cu elemente de miraculos si supranatural. Una din directii împinge paradoxal fantasticul pe o pistă a exactitătii, ca si cum ar îndeplini exigente ale realismului, în marginile posibilului cotidian. Modele recunoscute sunt Kafka sau corifei ai literaturii sudamericane ca Marquez si Cortazar, pe versante totusi diferite. Printre precursorii autohtoni, mai frecventati în exercitii de preluare contemporană, pot fi numiti Gib Mihăescu (Rusoaica), Mircea Eliade (La tigănci, Pe strada Mîntuleasa), Stefan Bănulescu (Mistretii sunt blînzi, Cartea milionarului). Lista e, evident, mult mai lungă. Si dintre autorii ultimilor ani sugerez o serie de modalităti care nu se reduc la un calapod, în expeditii de recunoastere, în zone nedefrisate, Dumitru Tepeneag, în faza mai veche a schitelor, cu un onirism ostentativ", cu alăturări socante care sparg rutina, si mai nou în roman (Maramures), unde cultivă un coeficient de fenomenal în albia unei simplităti si transparente premeditate a narării. Apoi, la altă extremă, Mircea Cărtărescu care transfigurează, printr-o jerbă multicoloră si o imagistică abundentă, un cenusiu plat, reînviind cartiere ale Bucurestiului. Fără să se teamă de contrast alternează aceste evocări cu scufundări în straniu, cum ar fi conjuratia mormolocilor nevăzători si cu raiduri în lupanare exotice, cu exhibitii sexuale (Orbitor).
    În acest avînt de depăsire a realismului cuminte, am remarcat de curînd performanta unui prozator încă tînăr si aproape fără notorietate. Am fost surprins la lectura romanului Povestea Marelui Brigand de prezenta unei tehnici narative rafinate, pe un suport de viată si de depozitare livrescă extrem de pretentios, un autor la fel de stăpîn pe descriptia fidelă de epocă si pe resorturile inspiratiei magice, cu rădăcini indigene, dar si străine. Ce-am retinut cu satisfactie la Cimpoesu e că el adună la etajul de jos, răbdător, amănunte veridice, le intersectează, le răsuceste cronologic, le filtrează cu simt pentru inedit si inopinat, le restituie fragmentar pentru a spori interesul ca să le poată reuni ca întreg. După ocoluri, urmărite cu încetinitorul sau accelerat, în ritm variat, se ajunge la o unitate. Vreau prin urmare să afirm că autorul a învătat harnic lectia romanului realist clasic si a sondajului psihologic pînă la discontinuitatea tipologiilor si ruperea coerentei caracterului, pe filiera Dostoievski, Proust, Faulkner. Astfel e preparată concomitent decolarea cu nimic stridentă spre legendă, enigmă si bizar, păstrînd cu toate acestea registrul normalitătii. Exactitatea din portiunile lucrate cu procedee migălos realiste dă impresia că prin răbdătoare acumulare ceata se destramă, izbîndeste lumina si enigmele se rezolvă. Nu este însă asa, e tocmai invers, cu cît are întîietatea faptul precis cu atît creste si confuzia. Pe această contradictie a scontat si autorul, construind rafinat caractere originale (de calitătile romanului în diversificarea tipologiilor mă ocup într-un alt articol). Peste intriga stufoasă, cu explicatii limpezi, în ordinea concretului, se conturează un suprafundal cu noime nedivulgate. Oamenii fac ceva, dar gîndesc la altceva", e o generalizare încă elementară pe care o face autorul, fiindcă abia tatonează indefinitul, stratul nelămurit pînă la capăt.
    Mă întorc, cum am făgăduit, la tezele lui Jacques Derrida, în discursul mentionat, despre stergerea hotarului dintre vis si trezie si deceptia trăită de insul respectiv de a nu mai putea reface ce s-a petrecut în închipuire. Arta poate opera si cu incertitudinea, remarcă filosoful, atunci cititorul nu mai e sigur dacă s-a păsit în afara vrajei visului prin călcarea pe podeaua solidă a realitătii sau dacă visarea continuă. Un dubiu dăinuie, se strecoară o nostalgie după plutirea fantazării si farmecul imaginat. Nu numai de Kafka aminteste Derrida, dar si de pălăria de paie, de Panama, care irumpe într-un vis a lui Walter Benjamin, eseistul obsedat si de un sal căruia i-a repartizat tot în somn o dublă cheie: de a înfăsura gîtul gratios al unei doamne, dar si de a scoate în relief o inscriptie în limba franceză, care trebuie decriptată. Pentru Derrida, fugarul Benjamin, expatriat, care resimte fericirea unui vis, cum exclamă, cu un an înainte de a se sinucide în retragerea sa spasmodică din fata nazistilor - ilustrează si o idee a prietenului său Adorno, cel după numele căreia s-a instituit premiul decernat. Seful Scolii de la Frankfurt a vorbit despre posibilitatea de a pătrunde imposibilul". Să fii treaz chiar în vis, să te sustragi, apoi, fără să deschizi ochii - iată ipostaze care îi preocupă pe toti trei.

Plutind în aer

    Romanul Povestea Marelui Brigand e clădit pe un joc de echivocuri, care îsi are originea în prelungirea unui vis în faza de veghe. Nimic nu e atunci sigur nici la personajele sale complexe, alcătuite cu densitate realistă. Frapează o coincidentă de preocupări cu ideile lui Derrida, care certifică indirect virtutile romancierului. Visele personajelor sînt narate des, ele contin semne, avertismente, somatii si, de predilectie sunt premonitorii. Petru Cimpoesu reproduce într-un loc ce zice biblicul Iosif faraonului: visele care se repetă se împlinesc". Ele sunt în roman individuale, pot însă si vagabonda nefixate la o persoană. Că judele va deveni nevăzător reiese mai întîi dintr-un signal, inclus în somnul grefierului. Ceea ce la Walter Benjamin era salul sau pălăria de paie devine la personajul lui Cimpoesu pasărea în zborul ei planat. Accentul e pus aici nu pe euforia dobîndită în vis, ci pe presentimentul de groază. Judele povesteste că a simtit bătaia aripilor care i-a trimis un aer rece în obraji, si a rămas încremenit în fata privirii fixe din pupilele rosii, cenusii sau galbene, sinistre, iar penajul păsării si-a modificat brusc culoarea. Era să fie lovit cu ciocul sub frunte. A înteles că orbeste, a tipat, s-a acoperit cu plapuma. După aceea, camerista a iesit, iar eu am început treptat să văd din nou, sau poate atunci mă trezeam din somn si mă desprindeam de visul în care orbisem, sau poate că nu vedeam încă, ci îmi reprezentam spontan, pe o retină cerebrală, lucrurile văzute cîndva si mă întreb dacă tot ce a urmat nu e doar repetarea amintirii unor lucruri văzute altcîndva, cu mult timp în urmă, mă întreb dacă nu cumva sînt orb din nastere". Prin aceste stimulări ale ambiguitătăii, în reverie, dar si cu ochii deschisi se verifică intuitia prozatorului, sprijinită pe initiere si pe instinctul luării în posesie a ceva necunoscut. Înaintează printre stînci cu siguranta somnambulului, versat în sfidarea primejdiei.
    Ezitînd între perceptia nemijlocită, indubitabilă si între bîjbîiala proprie irealitătii, grefierul e invadat si el de un freamăt si de o vibratie, parcă niste mîini nevăzute îi cotrobăiau, în buzunare, propriile haine fosneau ciudat, fără să i le fi miscat nimeni, iar din temerea că mîinile acelea străine ar fi putut pune stăpînire pe el se ivi si crescu treptat o excitatie plăcută, dar nelinistitoare, ca sfiala si teama de sine, emotia tot mai intensă, spaima plină de bucurie a unei căderi spre înalt: <mai aproape de soare e mai frig>, gîndi grefierul si <plutesc deasupra unei prăpastii> - sau asa îsi aminti după aceea, sau asa crezu că îsi aminteste". Recapitulînd secundele, fu convins că a fost o iluminare, încerca să-i găsească o explicatie, conformă bunului său simt". Pentru autor coexistă în personaj un bun simt comun, dar si în sens contrar revolta împotriva seriei, a uniformului. Petru Cimpoesu distinge subtil tremurul ca o revelatie a unei atingeri cu un lucru nepermis S-ar putea oare spune că în clipele acelea fiinta lui se vărsase în alt continut?". Pe grefier îl speriase putinta dedublării cu repercusiuni insesizabile. ar fi putut fi un străin pe care-l purtase ani la rînd în cîrcă, pentru a-i înfrunta, din cele din urmă esecurile si precaritatea...". Era o stare de exceptie, un drum către transcendentă, odată cu sucombarea fizică: Uitase unde se afla, îi venea să cînte si să plîngă, suspendat în lumina năucă, explozivă a după-amiezii, în care levita cu trupul fluid - un fel de abur risipit în aer, prelingîndu-se către tăriile cerului - si pe care o răsfira cu ochii si cu sufletul...". E o îndrăzneală la Cimpoesu de a sări peste bariere, intuind discontinuităti psihice, în concurentă cu faimoase scrieri europene, care patrulează terenuri similare. E sigur că printre nenumăratele vise care ne colindă de-a lungul vietii se insinuează fraudulos si anonim visul propriei noastre morti, cel care ni se va împlini la urmă de tot, iar grefierul crezu cu toată convingerea că se află în fata împlinirii acelui vis nestiut". Oamenii se lăsau dirijati de prevestiri si superstitii, de irationalul din ei si nu puteau ordona si înfrîna revărsarea lăuntrică. Abia acum grefierul descoperi că presimtise acest moment si se temuse de el, fără să i se mai poată opune. Îl presimtise încă de dimineată nestiind însă precis în ce va consta". Intrase în panică la ideea că e pîndit de o amenintare, ea era însă nebuloasă si abia ulterior a priceput că voise să evite să fie pus să înregistreze mărturia jenantă a judelui, legată de femeia infidelă.
    Să se ferească de tirania anticipărilor în somn e si dorinta doctorului Marcu. Fusese odinioară în căutarea unor pastile care să-l ajute să viseze în timpul atipirii tot ce si-a propus seara, înainte de culcare, apoi nici măcar nu urmărise să viseze ceva la comandă, ci mai curînd să nu viseze anumite vise".
    O pondere aparte e atribuită viselor colective. Ele circulă din gură în gură, povestite pe stradă, la cafenea, sunt apanajul tuturor, fiecare adaugă un segment, chiar dacă uneori unul contrazice pe celălalt, versiunile tind să ajungă legende. Nu se mai poate garanta că fantasma are un izvor de tîsnire real si se potriveste cu mentalitatea comună sau e un miraj, plăsmuit după culcare. Postamentul pe care e zidit romanul Povestea Marelui Brigand, deci întîmplarea care se spune că s-a petrecut odată, dar nimeni nu o mai poate reconstitui în întregime, se păstrează în penumbră. Pe un spatiu epic întins persistă fantoma vechii aventuri care nu se mai stie dacă a avut loc vreodată. În tîrg cutreieră o altă istorie, de astă dată nu abreviată, redusă la un tors, vag, incert ca în povestea Brigandului, ci dilatată cu bogate detalii, unele abracadabrante. Cică în pivnitele bătrînei doamne Orzan vietuieste un pitic cocosat. Fusese odinioară o fată frumoasă, sustinea legenda, apoi, atinsă de un blestem, decăzuse într-un monstru murdar si urît mirositor, cu malformatii congenitale. Era un mosneag lătos, aspru, nebărbierit, cu sprîncene groase, ce-i acopereau pleoapele, îmbrăcat în zdrente, pătate cu uleiuri si vopsele, se misca greoi prin hrubă, tusea si scuipa o flegmă galbenă. Îsi dăruia energia unor experimente, umbla după un panaceu, o pudră cu efecte afrodisiace, în jur zăceau tratate de alchimie, alambicuri, retorte, balonase, săruri, esente, infuzii, tincturi. Cînd a ratat formula finală a scos un urlet de mînie, chipul dizgratios îi era, oricum schimonosit, profetiza pentru ceilalti plăgi de foamete si mizerie. Din fuzionările concepute în laboratorul rudimentar obtinuse totusi substanta cu care impregna scrisorile confectionate la cererea clientilor. Era consultat de cucoane înselate în amor, de comercianti neîncrezători în partenerii de afaceri, de bătrîni înstăriti care voiau să evalueze seriozitatea mostenitorilor prezumtivi. Randamentul epistolelor pe care le întocmea Sadim era neasteptat, si nu gratie continutului sau stilului adoptat, ci gratie mirosului penetrant degajat, un parfum care adormea vointa. Alcătuitor de misive, cocosatul era capricios, refuza de multe ori pe solicitanti, desi nu se întelegea de ce. Stîrnea în jur atîta ură că a sfîrsit într-o zi delapidat. Dar stirea nu e perfect sigură poate că a născocit-o chiar el, o stratagemă de a scăpa de indezirabili.
    Iluzia optică pe care o speculează autorul este cea a extinctiei. În ultimă instantă, Povestea Marelui Brigand e un roman politist, în care se narează uciderea unui om. Dar cartea nu respectă regulile genului. În miezul subiectului se găseste o anchetă, a fost comisă o crimă, inspectorii scotocesc după urmele asasinului. Relatarea nu e însă atît de simplă si curgătoare. Judele Stefan conchide, că în cazul lor nu se descoperă victima, nici mobilul, nici autorii mîrsăviei. Subiectul reflectă în mare fluctuatiile anchetei, iar figurile principale, depind de aparatul judiciar: comisarul, grefierul, procurorul, avocatul. Numai că în ciuda stăruintelor, nu biruie adevărul, e greu de extras un progres al cercetărilor, misterul chiar se adînceste. Punctul nevralgic este întîi de toate corpul delict, victima. Pe o bancă în parc a fost zărit lesul, o mînă îi atîrna pe margine, cealaltă era acoperită de ziare, un ins slăbut, de înăltime medie, cu fruntea proeminentă, învesmîntat într-un impecabil costum de gală, demodat însă. La examinare s-a constatat că are un dinte în cerul gurii, o măsea, că lipseste sîngele si nu apar semne de violentă. Obiectul crimei dispare însă, cadavrul e furat de la morgă, revine de cel putin patru ori, în locuri diferite, în momente diferite. Mortul e ca o placă turnantă, se mută încolo si încoace, bătîndu-si parcă joc de agenti. Cineva observă că victima nu moare decît pentru asasinii săi. Suntem coplesiti la lectură de trimiteri tainice, ezoterice, religioase, ultimele si cu un substrat apocaliptic. Nu ne silim să le deslusim în întregime. De ce? Mai întîi pentru că farmecul acestui tip de naratiuni rezidă în aliajul dintre realismul minutios si unda de mister nedefinit. Peste tot apasă o neliniste fără contur, o alarmă difuză persistentă, sumbră, inexorabilă. Eroii au în fată teluri clare, ceea ce nu comprimă emisfera de ceată, cu rătăciri si popasuri în locuri fără semnificatie, întîlniri al căror sens nu se divulgă. Judele emite chiar o teorie, că e bine, pentru a ajunge la o concluzie să te depărtezi o vreme de ceea ce te interesează. Abia în momentul în care te eliberezi de scop si de orice alte interese legate de el, cînd totul devine un joc gratuit, cînd îti procuri un prisos de timp abia atunci cresc sansele de a cîstiga". Metoda care se aplică în anchetă se răsfrînge si în tehnica romanului. Dacă există un cifru de lectură care solicită scormonirea după mituri si patimi religioase, nu mă aventurez pe acest tărîm pentru că am convigerea că explicitul nu poate da imponderabilitătii de continut si de stil o materialitate. As putea pune ca motto comentariului critic adagiul: enigmele nu sunt făcute să fie dezlegate. Sensul e însă restrîns la acest gen de scrieri.
    La încheierea însemnărilor de lectură reiese, sper, că romanul Povestea Marelui Brigand e o aparitie editorială de exceptie. Mă simt îndemnat după avalansa de elogii (pe deplin meritate!) să adaug si o rezervă. Din primele rînduri, am situat cartea în continuarea demersului lui Kafka (Procesul), ca deschizător de serie în tratarea fantasticului cu o precizie neabătută, ca si cum ar fi o parte a realului. Pe panta sugerată, Cimpoesu n-a tinut totusi destul seamă de împrejurarea că pentru autorul praghez nefirescul, ca temă de existentă, respectă si el o logică, nu cea comună, dacă se admite premisa de declansare. Concomintent are o determinare, o accelerare a tensiunii, inteligibilă, pînă la deznodămîntul tragic. În Povestea Marelui Brigand nu se acordă, cred, atentie la urmă rigorii vagului (asocierea termenilor nu e o contradictie). Tot ce priveste conjuratia, transferată pe umerii unei secte religioase, legată de Ordinul Templierilor, se mentine prea difuz, încît se pierde un element al dinamicii textului. Nu stiu de ce, dar ca si în Orbitor de Mircea Cărtărescu, factorul de amenintare (acolo revolta orbilor, aici sabotajele realistilor), nu se profilează ca o alternativă concret apăsătoare si vizibilă.

S. Damian