DACĂ FILOSOFII AR JUCA BILIARD...

                                                                                                                                              Elvira SOROHAN

 

     Nu e deloc usor să ghicesti regula jocului după care îsi construieste Petru Cimpoesu romanele. Pare că nici unul nu seamănă cu celelalte si totusi toate sînt scrise din „spirit de contradictie”, exceptională sursă de ironie. Literatura lui se întoarce asupra ei însesi, acreditîndu-se si discreditîndu-se în acelasi timp. Autenticismul ei, confirmat de coincidentele cu realitatea de azi (nume de locuri americanizate, evenimente, anomalii sociale, persoane) e pus, tactic, la îndoială în „Postludiu” la romanul de alură antiutopică Christina Domestica si Vînătorii de suflete. Ultimii fiind chiar scriitorii, „în sensul că sufletul personajelor sale e luat, împrumutat de la anumite persoane reale..”., cum, banal, scrie autorul. Imediat însă adaugă un sens acuzator, mai important, desi e plasat în pozitie secundă, ca relatare despre un scriitor ratat si cinic, pe nume Bazil (Vasile Tumburuc), pretins a fi autorul oral al povestii scrise de naratorul-scriitor al romanului. La „dosarul de la securitate al lui Bazil erau note informative semnate cu numele conspirativ Vînătorul..”.. Totul pluteste în ambiguitate voită, pentru că nu stim dacă Bazil era vînătorul sau vînatul. El poate fi însă un dublu latent, o spaimă de ratare, un fel de antidot la reusita serioasă a naratorului romanului scris, asa, „din spirit de contradictie”. Poate fiposibilitatea ratării, imaginată îngăduitor si pusă în contrazicere necesară cu potenta realizată, scoasă astfel în evidentă. Autorul stie – si stie multe – că sîntem un cumul de posibilităti si că, poate, ca unele să se realizeze, altele trebuie să rămînă în stare potentială. Această ipostază ultimă o reprezenta Bazil, mereu persiflant cu dublul său realizat, înciudat că neîmplinirea lui conditionează succesul celuilalt, care, într-un fel, îl împlineste scriind povestea.
            „Dedublarea personalitătii”, ca si „transferul de personalitate” sînt între multe alte si diverse subiecte pe care se speculează, foarte inteligent, în paginile romanului. Apetitul filosofant al scriitorului culminează cu paranteza despre „logica ironică a vietii”, simbolizată în jocul de biliard, în miscarea bilelor „printr-un capriciu al hazardului”. E o iluzie că ne organizăm viata după hotărîrile noastre.  În fapt, sîntem piese în jocul fortelor irationale. De aici decurge si supozitia introdusă cu premisa: „Dacă filosofii ar juca biliard, ar întelege mai bine lumea – si poate că si lumea i-ar întelege mai bine pe ei”. Ideea importantei pe care o au „jocul hazardului”, „balanta norocului” si abilitatea jucătorului e mult dezvoltată, spre a motiva actiunea unei eminente cenusii pusă să spioneze viata rolanzilor „în harababura care urmase evenimentelor de la începutul anului 1990..”.. Metafora biliardului e un fel de laitmotiv al romanului, idee de substantă, cu minime consecinte asupra destinului insignifiantului personaj titular tratat ironic.
            Plictisit de tiparele prozei romantice, cum este si cliseul manuscrisului găsit, Cimpoesu avansează, în amintitul „Postludiu”, o tehnică de opozitie foarte dinamică. În plus, a spune o poveste auzită de la un altul, si aceea, la rîndul ei, auzită de la un al treilea etc., aminteste de metoda universal originară a dialogurilor lui Platon. Ceea ce nu pune cu totul în cauză autenticitatea, desi o aproximează. Jocul lasă loc, asadar, incertitudinii fecunde, provocată prin paradoxuri. Sîntem în fata unui scriitor care contrariază mereu, se îndoieste de propria îndoială, într-un amestec de spirit si afect. Nu poti decide care ar fi dominanta. La un moment dat, vorbind despre experimente privind modificarea fiintei umane, proiectate sau nu pentru alte spatii de pe planetă, le crede curate fictiuni. Îsi asumă concluzia următoare, ca mijloc de a sublinia functia imaginarului în propria carte, despre o insulă simbolică, de nicăieri: „Ceea ce înseamnă că nici insula Roland nu era, la rîndul ei, decît o poveste, unul din numeroasele mituri de consum lansate prin mass-media – în care eu personal nu credeam”.
            Despre personajul Pablo, un fost securist păstrător al memoriilor lui Ceausescu, un fel de substitut al acestuia, prin transfer de personalitate, si pretins proprietar al experimentalei insule Roland, inexistentă – se pare – desi seamănă izbitor cu România, se spune că „umbla la întîmplare pe cărările muntelui, prin desisuri si surpături, căuta fără să mai caute, ca unul ce nu mai avea ce găsi”. Acesta, „sub stare de hipnoză”, îi povesteste lui Bazil despre atmosfera din insulă, la un moment dat, recunoscută de noi ca foarte de aici si acum. Foloseste un tertip toponimic, americanizat, anume pus la îndemîna noastră spre identificare. Capitala insulei se numea Baakho, iau principalul ei ziar manipulator era The Baakho Monitor. Bazil, ni se spune, îi prezintă povestea, ca proiect de roman, scriitorului. Acesta din urmă o scrie, cum se mărturiseste în „Postludiu”, o ultimă secventă a romanului, deschisă discreditant pentru adevăr si, simultan, acreditant pentru imaginarul din care se naste fictiunea. „Istoria pe care o cititi – ne previne provocator autorul – este, ca orice istorie, o reconstituire aproximativă. Nu am fost martor evenimentelor relatate pînă aici si, dacă e să fiu sincer, nici nu cred că mi-as fi dorit asa ceva. Am aflat despre ele mai tîrziu, cu totul întîmplător,  într-o împrejurare mai curînd banală; desi nu tocmai – cum se va vedea”.
Momentul potrivit creatiei, pentru autorul „scriptor”, e „singurătatea si insuportabila neliniste a vietii”, cînd, prin aventuri  erotice trecătoare, căuta să-si  „umple timpul cu ceva, iar timpul rămînea mereu gol”. Tocmai cînd îsi contempla „cu voluptate propriul declin”, apare Bazil, cu subiectul romanului, deci, creatia salvatoare. Tot în această ultimă secventă a arborescentei constructii narative („Preludiu”, „Christina Domestica”, „Interludiu”, „Vînătorii de suflete”, „Postludiu”), care obligă cititorul la succesive recapitulări, ori la o lectură de la dreapta la stînga, e plasat, cu noimă, desi nu foarte necesar (asa, ca să îngînăm „spiritul de contradictie” al autorului), răspunsul la întrebarea „de ce scriu?”, repetat pusă în anchetele revistelor literare. Fetele răspunsului sînt multiple si insolite, chiar ca paradoxuri, aproape nedemonstrabile, ilicite antinomii semantice. Declarîndu-se scriior „în timpul liber”, recunoaste că se cam fandoseste prin sententiile contradictorii si, respingînd asteptările vulgare, răspunde la întrebare, absolut caracteristic: „Din respect pentru literatură, scriu numai atunci cînd pot să scriu. Tratez literatura ca pe o amantă, nu ca pe o sotie. Nu vreau s-o pun la curătat cartofi... Literatura e singura amantă căruia i-am rămas fidel, căci în rest am ratat tot ce se putea rata. Dacă e să fiu cinstit, nu stiu de ce scriu. Poate de teamă că altfel m-as sinucide... În definitiv literatura îmi oferă singurul alibi existential”. Continuă aluziv, nu atît la sine, cît la altii si sfîrseste prin a personaliza „momentul” scrisului, nu ca act de vointă, fără potentă, ci ca vocatie. Apropie si în acelasi timp separă veleitatea de genialitate, în literatură: „Căci există, fără îndoială, un factor comun al geniilor si veleitarilor. În sinea lui, orice veleitar, ca si orice geniu, visează să schimbe lumea cu scrierile sale, să o cutremure! La originea gestului de a scrie stă dintotdeauna convingerea că a sosit momentul!”. Unde se situează, subînteles, autorul dotat, între altele, si cu un foarte viu spirit speculativ, nu e greu de aflat.
            Toate datele realitătii transparent alegorizate în roman si la care autorul, desi a fost, n-ar fi dorit să fie martor, explică inaderenta. El vrea să fie singur, închis în luciditatea lui recreatoare. Preludiul se deschide alarmant, ca un global fiction cu centrul în Roland (România), ca teritoriu de aplicare a „Experimentului Armaggedon”. Ai impresia că nu e literatură, ci o informatie documentară asupra unui experiment-enigmă, despre care se vorbeste fie cu teamă, fie cu subînteles sau nu se vorbeste deloc. La origine, e fabricatia unei secte, pentru cei care stiu – si stiu putini – care singură va supravietui după un Armaggedon catastrofic. Astăzi acest nume acoperă afaceri si denunturi misterioase, iar autorul nostru, prin asociatie cu alte proiecte internationale secrete, îi dă un înteles pe cît de abscons, tot pe atît de înfricosător. Revine simetric asupra lui, în „Postludiu”, îl atribuie „savantilor de la MSAMDR”, sigle tabu, de nimeni detaliate, desi cei de la cafenea spun în surdină „că trebuie să existe o legătură între extraterestri si MSAMDR”, că agentii lor circulă peste tot, după model CIA. În altă parte, fără echivoc, se pune semnul egalitătii între extraterestri si securisti. Maiorul Smith e maestrul dispozitivelor de ascultare plasate peste tot, al diversiunilor de tot felul, între care aceea că extraterestrii, mereu acuzati, nu există, desi trebuie lichidati. O societate paradoxală cheamă, ca fiindu-i proprie, retorica paradoxului si ironiei, dezvoltată de Cimpoesu cu mare talent. Si personajul mai sus amintit manevrează „strategia oblicitătii”, orientînd mereu în directie contrară, după cum îl încondeiază autorul, un virtuoz al stilului contrariant, condus pe principiul nonconcordantei.
            Totul se potriveste umanitătii rolande, supusă experimentelor, ea nestiind încotro se îndreaptă. Numai cinicul Bazil, singura constiintă  sfîsiată, un dublu al autorului, pare să stie. Simtul lui critic functionează acut. El construieste teoria imploziei, a distrugerii dinăuntru a acestei lumi dusă de mînă spre dezastru. Sînt pagini interesante supuse meditatiei cititorului dispus să mediteze. În afară că sînt antrenante pentru gîndirea cititorului, ca si ironiile benigne sau cugetările personal asumate de autor, formele de paradox cultivate au si ceva aparte, mustesc de umor. Umorul e si aici, ca pretutindeni în literatura lui Cimpoesu, o armă spirituală de apărare contra fatalismului, desi nimic nu mai pare să fie curabil. Excerptăm cîteva, atrăgînd atentia că Cimpoesu, si prin acest element, ne propune o lectură activă, subtil asociativă cu realitătile noastre. Culese din diferite părti ale textului si înlăntuite, ele configurează un înteles pentru zilele noastre. Un personaj oarecare „se trezise, dar încă mai dormea”, „nu stiu ce să creadă si de aceea nu crezu nimic”, pentru că „în sfîrsit, lucrurile începeau să se limpezească, rămînînd totusi suficient de confuze pentru a-l lăsa nedumerit”. În aceste conditii, „cea mai înteleaptă atitudine pare a fi fost pozitia oficială a guvernului, care nu a luat nici o pozitie oficială. Ceea ce, în alti termeni, putea să însemne că de fapt nu se întîmplase nimic”. Si, ca în morala absurdă din Cronicari, faimosul text al lui Urmuz, si ca în caragialescul „curat murdar”, autorul romanului conchide jucăus: „Fiindcă rochiile prea decoltate au din capul locului ceva exagerat în ele, mai precis, o intentie prea explicită, desi destul de ambiguă totusi”. Frecventa unor asemenea structuri stilistice si a altora complementare, de factură oximoronică si în general ironice, disting marca unui scriitor inconfundabil în peisajul epicii actuale.
Din cuprinsul romanului, de putin peste patru sute de pagini, nu lipseste nici un fenomen social-politic definitoriu pentru lumea românească din ultima jumătate de secol. Experimentele de formare a „omului nou” si clonarea lui, obsesiile lui Ceausescu despre „noua ordine internatională”, fuga lui Pacepa si consecintele ei, omniprezenta securitătii opresive, falsa revolutie si „emotia populară”, diversiunile de tot felul, „mîndria de a fi roland”, presa, partidele, scandalurile anticoruptie, „marea spirală” organizată de MISA, prezenta puterilor străine etc., etc. compun un spectacol grotesc si absurd. Christina Domestica e un roman sceptic, cu o mare densitate de idei, care fac lectura atractivă pentru o anumită clasă de cititori. Este sinteza veristă, transparent alegorizantă, a unei lumi în plină dezordine, manipulată de forte obscure spre nu se stie unde, cu un final în care abundă punctele de suspensie.