|
Forehand-ul Nedelciu. Fals jurnal la „Simion Liftnicul“ CATALIN STURZA
Doua modalitati de interpretare pentru „Noua proze vechi. Fictiuni
ilicite“, volumul de povestiri publicat de Petru Cimpoesu la Editura
Polirom. Mai întâi, un detaliu: cele noua proze vechi se gasesc, de
ceva vreme (unele din 2005, altele din 2007) pe site-ul
www.cimpoesu.ro, la sectiunea „În lucru“. Ceea ce nu înseamna ca
eventualii cititori on-line îsi vor fi pierdut interesul pentru carte.
Acum, interpretarea.
A textua vs textualism
Mai
întâi, un fragment dintr-un interviu acordat de Mircea Nedelciu lui
Andrei Bodiu (dialogul integral se gaseste pe net). Când spui Nedelciu
spui textualism, iar când citesti prefata lui Cimpoesu spui – de fapt,
Cimpoesu spune – optzecism si intertextualism, asa ca trimiterea e
necesara. Iata: „Dar el sWittgensteint s-a adus ca un ingredient nou în
magma asta în care intra si Tel Quel si cunostintele noastre de
lingvistica teoretica, de semiologie, si în contextul asta s-a nascut
expresia a textua, care n-are nici o legatura cu textualismul, dar mai
târziu a fost pusa în legatura. Iova va avea o întreaga teorie:
textuare, a textua, ceva ce înseamna mai degraba a transcrie, a pune pe
hârtie anumite trairi ale persoanei care sunt atât intime cât si
culturale, si a încerca sa lasi textul sa se creeze, lasând aceste
influente sa strabata liber spre ele, cu mare acribie lingvistica, cu
fraze cât mai scurte (aici e influenta lui Wittgenstein), complete,
imposibil de schimbat un cuvînt în ele...“.
Si apoi un adaos
al lui Nedelciu, despre prostul renume de „textualist“: „Dupa ce aveai
niste cronici în care erai numit textualist, pe urma erai înjurat în
«Saptamâna», pe urma aveai greutati sa îti publici urmatorul volum. Se
crea un fel de dosar“.
Ce se poate spune
A doua
interpretare. Si „prozele vechi“, si „fictiunile ilicite“ ale lui Petru
Cimpoesu reflecta efortul unui autor care ia sub control scrisul. Totul
porneste de la întrebarea: ce se poate spune în literatura? R: orice.
Cum? Uite asa. Începi sa vorbesti chiar despre ce se poate spune în
literatura. Un alt citat, dintr-o povestire intitulata „femeia trecu
strada“: „O poveste oarecare, cum sunt cu sutele, cu miile. Ar fi
interesant sa determin ce anume m-a decis sa o scriu, sa o încep, care
a fost mobilul imediat care m-a determinat sa ma asez la masa si sa
scriu: femeia trecu strada. Ce a declansat miscarea? De ce l-am ales,
dintre atâtea subiecte posibile, tocmai pe acesta, despre care stiam
cel mai putin?“ etc.
Cimpoesu se aseaza la masa de lucru si
vorbeste despre ceea ce nu-l lasa sa doarma: filosofia, psihologia,
fenomenologia, la nivel abstract, mici întâmplari cu sau fara suport
biografic si portrete ale unor indivizi oarecare, în planul
anecdoticului fictional. În afara de fenomenologia pe întelesul
tuturor, prozatorul mai e interesat de religie, parapsihologie, de
conspiratii mondiale si de OZN-uri, însa aceste teme (minus religia)
sunt mai putin vizibile aici. Pentru a avea un sens, întâmplarile
marunte trebuie puse fata în fata cu planul înalt si trecute prin
filtrul unei teorii. Uneori, filtrarea e ironica iar mesajul pare a fi:
da, în literatura se poate face chiar orice; atâta timp cât fraza cade
bine si daca v-am stârnit interesul, pot sa scriu ce vreau eu, pot sa
va dau cu filosofia în cap si pun pariu ca nu va veti plictisi.
Între
cele doua interpretari, un amanunt biografic, mentionat în prefata:
cele noua proze vechi ar fi trebuit sa apara la Cartea Româneasca, în
1987, si au fost retrase din tipografie, dupa corectura a doua. Pentru
ca erau... textualiste? Si o recunoastere explicita: „Adevarul e ca, în
aceste proze, am încercat sa aduc un omagiu «optzecistilor» utilizând,
cât si cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul,
autopastisa, intertextualitatea“. Plus un enunt sec, în mijlocul unei
povestiri: „Sunt sigur ca Nedelciu ar fi scris-o mai bine si i-ar fi
gasit un final mai interesant. Dar Nedelciu a murit“.
Citatul
din Nedelciu se potriveste de minune prozelor din acest volum: a
textua, mai degraba decât textualism; a transcrie, trasaturi ale
persoanei care sunt atât intime, cât si culturale, textul care creaza,
fraze scurte, nici un cuvânt nu poate fi schimbat. Luati orice
personaj, paznicul Staman Ion, de pilda, din „prozele vechi“, sau
profesorul Artimon, din „fictiunile ilicite“, luati apoi fraza cu fraza
povestirile, „Teorema urechii“ si „Fenomenologia invizibilului“: cum
spune Iova (prin gura lui Nedelciu), asa e.
Însa citatul cu
pricina este doar o grila de lectura aplicata ulterior, cu
complicitatea lui Petru Cimpoesu, din prefata derutanta si tentanta
pentru criticii literari. Între prozatorul „de dinainte“ si cel „de
dupa“ nu sunt, în prinvinta intentiei si a instrumentelor, diferente
mari. Aceeasi tatonare a textului, aceeasi explorare, când la pas, când
la galop, a limitelor între care poate manevra fictiunea.
Cu mingea la perete
La
ce exceleaza Cimpoesu: mai întâi, are talentul de a ridica bancul la
nivel filosofic. Povestea aceea tragica din „Teoria urechii“, un sot
satul de cicaleala si gelozia neveste-sii vine acasa si-i marturiseste
ca are o amanta, si consecintele întârziate ale farsei veti mai fi
auzit-o, probabil, undeva, însa partea asupra careia insista prozatorul
e cea a înfruntarii consecintelor. Apoi, e evident talentul de a da
viata unei scene, cu gesturi, cu limbaj, cu tot. Catuati, dincolo de
Husserl si de Jastrow, secventa în care doi copii duc cateaua otravita
la marginea satului, sa o arunce într-un put.
Trebuie sa
tinem, iarasi, seama ca în acest volum nu-l vom cauta pe Cimpoesu din
„Christina domestica“: e mai degraba prozatorul pe terenul de
antrenament, Petru Cimpoesu într-un amical cu peretele. Ceea ce
conteaza, coordonatele axiale pentru aceasta demonstratie ramân,
totusi, „fraza cade bine“ si „daca v-am stârnit interesul“. Uneori
textul da de pamânt cu calaretul sau ambitios, alteori acesta se tine
bine în sa. Din când în când, o reusita tehnica sau chiar un întreg
parcurs stârnesc aplauzele publicului imaginar.
|
vizite