acasă

numărul 10 / mai-iunie 2010

MIRCEA DINUTZ

Autorul, vânătorul şi… extratereştrii

Îi admir pe cei care reuşesc să citească mai toate cărţile importante şi, în orice caz, pe acelea de majoră semnificaţie într-un anumit context socio-cultural, ba să şi gloseze inspirat asupra lor, la scurt timp după apariţie, cu argumente pertinente şi formulări, adesea, memorabile. Din varii motive, rareori reuşesc să am asemenea reacţii rapide şi, în egală măsură, eficiente, oricât mi-aş dori; dovadă şi această lectură întârziată, dar întru totul profitabilă. Romanul* lui Petru Cimpoeşu, despre care vorbim acum, a fost şi pentru mine o şansă de a mă întâlni cu literatura performantă şi plurivocă, sinteză a temelor, motivelor, obsesiilor şi procedeelor narative cunoscute din celelalte cărţi ale autorului (cu deosebire: ,,Povestea Marelui Brigand’’, 2000 şi ,,Simion liftnicul’’,2001). O particularitate frapantă a acestei apariţii editoriale ar fi relaţia plauzibilă şi uşor de recunoscut între elementele contradictorii (luciditate şi afect, aspiraţie şi confuzie, farsă şi seriozitate , ficţiune şi adevăr, vis şi realitate, libertate şi determinare) ce coexistă ironic şi parodic. Şi asta plecând de la descifrarea sintagmei din titlul: ,,vânătorii de suflete’’.
În termenii metaliteraturii, ,,vânătorul de suflete’’, cum se şi explică în finalul romanului, este scriitorul, iar în termenii romanului politic acesta este securistul. Ce i-ar uni? Amândoi observă, manipulează, distorsionează, se hrănesc din minciună / ficţiune, alunecă lesne în derizoriu şi grotesc, din motive diametral opuse, însă. Autorul de ,,psihologii narative’’ doreşte să vindece, să salveze lumea, întrucât ficţiunea / minciuna lui e întemeietoare, pe când ,,vânătorul’’, care semnează note informative la securitate, contribuie activ la moartea sufletului şi disoluţia umanităţii. Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că Bazil (Vasile Ţumburuc), dublul autorului atât în spaţiul ferm conturat al imaginarului, cât şi în acela al realului abia încercat de pixeli, întruneşte – în persoana sa – ambele ipostaze. Când, spre final, Pablo Cârlan, sursa de bază, îi pune la dispoziţie datele poveştii sale şi a insulei Roland, Bazil îşi propune să o convertească într-o carte despre ,,sfârşitul lumii’’, care - crede el - ,,va salva omenirea de la dezastru’’ şi-l va transforma dintr-un etern aspirant la nemurire într-un autor cu greutate şi anvergură.
Autorul, cu uimitoarea sa capacitate de invenţie, cu imaginaţia sa debordantă, dublate de o inteligenţă epică pe măsură, face şi des-face firele naraţiunii, cu asocieri şocante şi rezolvări în zona senzaţionalului şi paranormalului, aruncând peste toate vălul verosimilităţii, întinzând cititorului capcane la tot pasul, asemenea unui vânător iscusit şi oferind – mai întotdeauna- cel puţin două posibilităţi de interpretare, relativizând orice soluţie cu voluptatea unui experimentat mânuitor de cuvinte. Există, însă, un adevăr care nu se clatină o clipă, şi anume că totul e o poveste: insula Roland cu locuitorii ei, Primul Secretar ajuns Guvernator ajuns Împărat, colonelul Pruritanal, ,,un tip gras, constipat şi simpatic’’, Pablo Cârlan în multiplele sale ipostaze (Ceauşescu, crucişătorul Eldridge, nebunul lucid, el însuşi un pacient al iluziei colective, agentul de securitate), Christina Domestica şi Naggie adultera, cuplul Ned – Fedor, doctorul Thomas, maiorul Smith şi securistul David – Michel, specialist în psihologie aplicată, ce oferă – ni se spune – mijloace celor interesaţi să controleze stările emoţionale şi gândurile celor din jur. Iată ce declară acesta din urmă într-un adevărat curs de iniţiere pentru Pablo ce joacă rolul neofitului: ,,Psihologia narativă concepe lumea ca text în permanentă schimbare, care trebuie construit şi interpretat activ în scopul de a fi înţeles, iar poveştile sunt, la drept vorbind, nişte simulări mentale, nişte ficţiuni producătoare de sens…’’. Poate fi – şi chiar este – una din cheile de înţelegere ale acestei cărţi.
Dar, în mod sigur, ce i s-a întâmplat lui Pablo Cârlan poate fi mai bine înţeles din această perspectivă. Agent de securitate, supus – probabil - unui ,,tratament’’ special cu ajutorul unui dispozitiv icechim, capătă o dublă personalitate (neantagonică), trasformându-se, la momentul potrivit, dintr-un pacient - problemă al spitalului psihiatric din Baakho, într-un util agent care-şi aminteşte, la momentul optim, combinaţia de cifre cu ajutorul căreia deschide seiful din camera maiorului Smith. Pe cei doi îi uneşte laboratorul experimental de la Tucson, Arizona şi un an , 1975, când se aflau în acel loc unde agenţii erau programaţi hipnotic, ,,li se administrau doze mari de halucinogene’’, după care puteau ajunge activi şi eficienţi pe termen lung, ocupau un pat în ospiciu sau erau lichidaţi. În ,,Postludiu’’ există o secvenţă în care Pablo, în deplină luciditate, aflat în compania lui Bazil, autorul potenţial, şi a inginerului, autorul de o oarecare notorietate, se arată convins că ,,a fost determinat’’ să se creadă navă de război. Ca să obţină informaţii de la el, ,,vânătorul’’ Bazil are ideea de a-l duce la psihiatru, unde – în stare de hipnoză – relatează toată povestea, oferind astfel o nouă soluţie şi o altă coerenţă. Dar cel care reuşeşte să adune toate informaţiile într-un text fluctuant, mereu în căutarea unui sens major, după moartea lui Bazil, este tocmai inginerul, naratorul – personaj care îşi dinamitează propriul text, oferind – simultan - mai multe piste de interpretare, punând totul sub semnul îndoielii. Tot acesta emite ipoteza că ,,Pablo nu plecase niciodată din România, ci, internat în vreun azil psihiatric, fusese supus terapiei de restituire a personalităţii prin intermediul unei naraţiuni oarecare…’’ Este una din acele situaţii ce dovedesc abilitatea prozatorului de a înălţa construcţii fiabile pe care el însuşi le dinamitează ori le deturnează unde şi când te aştepţi mai puţin.
Pablo este nu numai personajul – liant al acestei naraţiuni în care ironia (acidă, sarcastică, muşcătoare, casantă) şi simţul parodic (mult exersat) nu slăbesc o clipă şi, mai ales, nu anulează planul grav al cărţii, dar este şi sursa orală a întregii poveşti, preluată creator şi explicitată de Bazil, renăscut – în acest fel – din propria-i cenuşă care nu apucă, însă, să o fixeze în scris (sinucidere cu metanol?).
Cel care va finaliza (,,scriu numai atunci când pot să scriu’’) va fi naratorul – personaj, inginer petrolist şi scriitor, asemenea lui Petru Cimpoeşu, mai degrabă un Caragiale cinic, bolnav de scepticism, decât unul ,,blând’’ cum îl califica Monica Lovinescu.
Iată câteva mostre. Insula Roland, o realitate socială pervertită până la grotesc, replică imaginară a României ceauşiste şi postceauşiste, rămâne memorabilă prin locuitorii ei care preferă ,,să fie consideraţi handicapaţi, ca să primească ajutor social’’ , practică lenea, se ocupă cu furtişagurile (capace de canal, şine de cale ferată), cu prostituţia şi adopţiile internaţionale, beau cantităţi uriaşe de bere şi luptă împotriva corupţiei: ,,Aşa e la noi. Când campania anticorupţie ia amploare, înseamnă că deja corupţia a luat o amploare şi mai mare’’. Uneori aceştia pot ajunge să creadă că jumătate din împăraţii Romei au fost daci de-ai noştri, că toate limbile indo-europene ,,nu sunt altceva decât versiuni mai mult sau mai puţin reuşite ale limbii vechilor daci’’ şi că insula Roland este un imperiu pregătit să privatizeze Oceanul Pacific. Iar savanţii rolanzi ,,caută ceva ce nu vor găsi niciodată’’ şi anume, ,,unde e localizat sufletul omului’’. Într-o discuţie cu Pruritanal, colonel american, Împăratul –Guvernator (o caricatură, cel puţin pe jumătate, a unui primar de tristă amintire al Bacăului) declară cu nonşalanţă că ,,într-o democraţie veritabilă’’, reprezentată probabil de societatea rolandă, ,,adevărul nu contează, pentru că toate deciziile importante se iau prin vot’’. Pablo – Ceauşescu, pe aceeaşi partitură a explicaţiilor aiuritoare, explică în memoriile sale ,,de ce sunt leneşi românii’’ , convins că ,,libertatea e o povară’’ (Sartre) şi că dictatura proletariatului e o necesitate. Acelaşi Pablo-Ceauşescu, visând crearea meta-omului, gândeşte astfel despre oameni: „Cu cât vor dispărea mai repede, cu atât mai bine pentru ei’’. În sfârşit, doctorul Thomas, comentator avizat al umanităţii de pe insula Roland, meditează euforic: „Ce bine e să fii ticălos!’’ Şi mai departe: ,,Singurul risc e să nu fii îndeajuns de consecvent’’.
,,Dumnezeu îl creează pe om, pentru ca omul să-l re-creeze, la rândul său, pe Dumnezeu’’. Continuând un atare raţionament ,,Dumnezeu a murit (aşa grăit-a Nietzsche), s-a născut meta-omul, iar Învierea creştină a fost substituită, aberant, de învierea prin clonare, „poate din Pomul Vieţii din care Adam nu apucase să guste în Grădina Edenului’’. Tot felul de pericole (reale sau închipuite) ameninţă viaţa şi tihna rolanzilor: deplasarea celor doi poli ai pământului, activitatea serviciilor secrete şi a altor forţe oculte, invazia (onorantă şi nedorită, în egală măsură) a unei civilizaţii extraterestre. ,,Ori de câte ori nu putem rezolva un caz, poliţia dă vina pe extratereştri’’, apreciază colonelul american, nu fără dreptate. Astfel, moartea lui Vic este atribuită lui Como, extraterestrul ce poartă o tradiţională ,,faţă verde’’, moartea dr.Thomas s-ar explica prin intervenţia agenţilor M.S.A.M.D.R., Ned şi Fedor, iar despre Agneta ni se spune că este... victima unei pisici manipulate genetic’’. Tot astfel, decesul soldatului Khapsek, răpirea şi moartea lui Iuffo, levitaţia Christinei, cu prilejul Marii Spirale, îşi găsesc o explicaţie confortabilă în activitatea extratereştrilor – securişti. Pablo ne încredinţează că ,, umblă mulţi extratereştri pe insula asta, de toate felurile, care vânează sufletele oamenilor’’, în timp ce David, a cărui competenţă nu poate fi pusă la îndoială, apreciază sec: „Toată lumea ştie că extratereştrii nu-s decât un fel de securişti’’. E binesă mai reţinem judecata dreaptă a celui mai candid personaj din această umanitate dezorientată, confuză şi devalorizată, din finalul romanului: „nu există securişti buni’’ (Christina).
Dar cine este Christina Domestica? ,,O provincială conformistă până în măduva unghiilor’’ (sic !), ,,în egală măsură, responsabilă, inocentă şi geloasă’’, lăsând impresia falsă de vulnerabilitate. În calitate de redactor al unui post de radio, este preocupată să discute teme majore, cum ar fi adevărata fericire, despre suflet sau despre pericolul deplasării polilor, în scopul de a contracara „manipulările ideologice de tot felul”fiind convinsă că, dacă n-ar proceda aşa, radioascultătorii săi „şi-ar fi pierdut simţul valorilor şi-ar fi luat-o razna’’. Într-un roman tradiţional, Christina ar fi devenit un personaj dramatic, interesant – în primul rând – prin psihologia (ei) atât de mult încercată, tot aşa cum Agneta oferă datele unui personaj bovaric, trăind – alternativ – vieţile altora. Dar nici Christina nu poate deveni, într-o atare viziune postmodernă, predominant ironică şi parodică, un personaj cu adevărat dramatic, şi nici Agneta nu ajunge un personaj tragic, în ciuda circumstanţelor şi a sfârşitului teatral-melodramatic. Revenind la Christina, trebuie să observăm că ea are, mai degrabă, structura unei luptătoare, preocupată să influenţeze pozitiv comportamentul şi modul de gândire al membrilor comunităţii, întotdeauna bine intenţionată, chiar dacă nu e atât de eficientă pe cât şi-ar dori. Ea probează un bun echilibru între afectivitate şi luciditate, contur tremurat între vis şi realitate, ajunsă, spre final, victima spectaculară a unei farse de proporţii, regizată de Joanna–Jeni. „Când observa cât de bine merge un lucru, Christina ştia că, în cel mai scurt timp, va descoperi cât de prost merge de fapt’’. Vocea naratorului-scriitor subliniază, în acest caz, capacitatea acesteia de a vedea dincolo de suprafaţa lucrurilor.
Personajul nu are pregnanţa, pe care ar reclama-o conţinutul său uman, mesajul meliorist abia sugerat, din aceleaşi motive pentru care satira nu mai poate avea statutul consacrat: mişcarea divergentă, absenţa unghiului etic şi a încifrării unor personaje şi situaţii reale, degradarea valorilor tradiţionale într-o lume care şi-a pierdut reperele şi a alunecat în derizoriu (Dan Perşa). Literatură şi metaliteratură, alegorie a unei realităţi bulversate şi compromise, ameninţate – după prorocirea lui Bazil – de sfârşitul prin implozie.
,,Christina Domestica şi Vânătorii de suflete’’ reuşeşte să fie o surprinzătoare sinteză – în negativ – a celor mai importante fenomene social-politice reprezentative pentru România ultimilor 50 de ani, precum şi a celor mai spectaculoase şi tentante descoperiri ştiinţifice, enigme mai mult sau mai puţin devoalate, cu dese alunecări în senzaţional şi paranormal, într-un talmeş-balmeş de nedescris, dar cu o gamă impresionantă de mijloace şi strategii narative specifice literaturii postmoderne. Indiscutabil, romanul apărut în 2006 este una dintre cele mai substanţiale apariţii editoriale din ultimele decenii, iar Petru Cimpoeşu un prozator eminent, vizibil la orice nivel, cu şansă reală de a se înscrie decis în circuitul de valori europene. Ironia, folosită magistral, este arma preferată a prozatorului într-o carte în care ficţiunea devine parte a unei realităţi recognoscibile, iar ideile majore, până la îngroparea lor în text, acoperite de insignifianţă, renasc viabile în conştiinţa cititorului care s-a împărtăşit din voluptăţile libertăţii depline de creaţie.

(Petru Cimpoeşu - ,,Christina Domestica şi Vânătorii de suflete’’, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, 416 pagini)